Romanul pierdut (fragment)

Visul lui Nelu

Vestea ajunse ca un trăsnet în satul de pe valea Răutului. Care citise prin ziare, care auzise de la televizor și în fine, știrile se mai transmiteau și din gură în gură, astfel încât nu rămase nimeni neinformat într-o măsură mai mare ori mai mică. Satul Vâlcele fierbea cu adevărat. Și în această fierbere știrea era și ea întoarsă pe toate părțile încât la un timp nu mai știai ce să crezi. Nimeni, însă din cei trei mii de locuitori, nu era indiferent de ceea ce se va întâmpla în satul lor la primăvară.
Cei care văzuseră la televizor reportajul de la Summit se cruceau că l-au auzit pe Președintele țării că satul Vâlcele va fi primul în care oamenii vor primi pământ și tehnică așa cum se cuvine, ca să aibă cu ce lucra pământul. Alții înțeleseră că colhozul „Calea spre comunism” în care lucrau majoritatea sătenilor va rămâne așa cum a fost și doar acei care vor dori să iasă din colhoz își vor primi partea lor de pământ… Unii erau de părere că toată lumea trebuie să primească pământ de o potrivă, alții însă credeau că doar acei care au muncit la sovietici au dreptul la pământ. O problemă aparte era cea a veteranilor. Vestea cea bună pentru toți a fost că aceștia, indiferent dacă au luptat cu românii sau cu rușii, deși bătrâni și neputincioși, vor primi în primul rând pământ, dar încolo facă ce o vrea cu el – să-l lase ca moștenire nepoților, să-l vândă…
Cea mai controversată parte a știrii era însă legată de rolul americanilor în toată această treabă. Ba ca americanii vor veni să-i ajute pe vâlceni, ba că vâlcenii vor putea merge liber de acum înainte în America. Și asta se va face desigur din contul avioanelor luate de pe aerodromul lor, din Vâlcele. Oricum, până la urmă toți se lăsau convinși că în satul lor va veni ambasadoarea americană iar alții se întrebau mirați de ce la o adică să nu vină chiar Președintele Americii să vadă locurile frumoase și pitorești ale Vâlcelelor.
Pe la amiază, când se făcea puțin mai cald, o parte din oameni se adunau în incinta primăriei, unde se afla și oficiul poștal al satului. Ei așteptau zi de zi să-și primească ziarele și noi știri de la primarul satului dar acesta spunea că nu are noutăți. Oamenii știau, însă, că primarul lor nu prea are trecere la județ, deoarece fu ales de către un partid de opoziție. Chiar și după două luni de când se terminase Summit-ul la care Președintele Moldovei și Ambasadoarea americană dăduse mâna, pomenind despre „Proiectul de la Vâlcele” primăria, județul și raionul tot tăceau. Tăcea și președintele de colhoz, care nici nu locuia în sat, măcar, și rar se întâmpla să treacă pe la Vâlcele.
Cei mai dornici de a schimba o vorbă însă, mergeau la moara din satul vecin. Puneau mână la mână și plăteau unui căruțaș pentru a le duce sacii cu grăunțe sau semințe de floarea soarelui. Iată acolo, la moară, vâlcenii începură să fie parcă din ce în ce mai mult respectați. Oamenii din satele vecine care, firește, auziseră și ei despre Summit și „Proiectul de la Vâlcele” nu se lăsau până nu aduceau vorba despre americani și proiect. Unii chiar îi invidiau pe Vâlceni că vor fi primii care vor primi noi titluri de proprietate chiar din America.
”Dacă ne dau americanii pământ, nimeni nu ni-l va mai lua înapoi” spuneau vâlcenii mândri, amintindu-și de părinții și buneii lor care pe timpul românilor erau proprietari înstăriți.
Se găseau, însă și din aceea care nici nu vroiau să audă de pământ. „Las să ia cine dorește că mie unu nu-mi trebuie”, spuneau aceștia, dând a lehamite din mână. De obicei spuneau astfel cei câțiva comuniști bețivi și poștărița satului, o ucraineancă, tot comunistă, venită nu demult în sat și care nici nu putea pretinde să primească ceva parte din moșia istorică a vâlcenilor.
De fapt nici cei de la raion, nici cei de la județ nu puteau nici de cum să înțeleagă de ce tocmai localitatea Vâlcele a fost aleasă pentru privatizare. Nici tu legături cu conducerea republicii, nici personalități cine știe ce ieșite din sat, capabile să facă lobby în capitală, ori cu atât mai mult la ambasada americană… Pentru toți așa și a rămas o enigmă această ieșire din anonimat a localității.
Între timp însă, în sat se întâmplau și lucruri mai puțin obișnuite, unele din ele chiar ciudate de tot.
Toată lumea observase că cei câțiva comuniști din sat deveniseră tot mai activi. Cel mai văzut era Nelu Șchiopu, cunoscut printre consăteni drept un bețivan și un leneș. El nici nu ieșea la muncă în câmp, nici acasă nu se prea chinuia să facă ceva. În schimb acest Nelu Șchiopu mergea în fiecare zi în satul vecin la adunările de partid, după care se întorcea acasă mai mult beat decât treaz. Lumea îl vedea mereu la barul de lângă club, servindu-și rachiul și împărțind ziarul „Comunistul”.
Iată acest Nelu, după ce Vâlcele se proslăvise în toată țara, deveni parcă mai atent și la vorbă și la port. Aducea în sat tot mai multe ziare și la bar venea de acum ras pe față și parfumat. El le spunea oamenilor să nu-i creadă pe cei de la conducere, care acum vând țara americanilor. Deveni mai atent la vorbă, de parcă ar fi fost instruit de cineva…
Alteori Nelu Șchiopu împreună cu asociații săi de partid, Volodea Rusu și Victor Ciocanu, care reveniseră recent de la muncă din Moscova, se plimbau pe drumul central al satului și căutau să intre neapărat în vorbă cu oricine era întâlnit în cale. Lumea se aduna în jurul lor. Unii ascultau ce le vorbea Nelu și cei dori veniți de pe la ruși, iar alții dădeau a lehamite din mână și plecau. ”Cum le-aua fost părinții, așa sunt și feciorii…”, spuneau cei mai în vârstă. Se zicea că tatăl lui Nelu i-a servit pe comuniștii sovietici chiar de la primele zile de sosire a acestora în sat, fiind foarte activ la colectivizarea satului și la deportările în Siberia.
Probabil că această troiță ar fi continuat mult și bine propaganda lor bolșevică, dacă în una din zile nu ar fi avut loc un mic incident.
Tocmai când cei trei, înconjurați de un grup de oameni, majoritatea lor bărbați în vârstă, căutau să convingă lumea că mai bine decât în Uniunea Sovietică, decât sub ruși, nu a fost și nu va fi niciodată, tocmai atunci trecea pe alături profesorul de limba și literatura română, domnul Vasile Lozovanu. Trecut puțin peste patruzeci de ani, profesorul era o persoană respectată de elevi și de părinți. Cineva din mulțime l-a chemat: „Domnule profesor, ia veniți și ascultați ce spun aceștia!” Domnul Lozovanu s-a apropiat.
Nu reuși însă să spună nimic, că comunistul Nelu se și aruncă asupra lui: „Iată ei ne vând țara românilor. Lor le-a trebuit limbă, stat și alfabet, nu nouă… Și la ce au dus toate astea vedeți și singuri acum! La sărăcie! Nouă nu ne trebuie limbă, dar ceva pe limbă! Ori poate că n-am dreptate?”
Lumea privea tăcută când la unul când la altul.
Nelu continuă ridicând în fața tuturor ziarul „Comunistul”. „Iată aici e tot adevărul. Lenin ne-o adus adevărul! Nu românii sau americanii… Dacă ne unim cu România, o să ne umplem de țigani și o să ne facem și mai săraci. Românii atâta și așteaptă – să le spălăm picioarele răpănoase…”
Profesorul de limba și literatura română asculta, firește, ce spune Nelu și nu se arăta surprins de ceea ce auzea. Erau slogane din arsenalul KGB-ului sovietic de propagandă. Asemenea ofense la adresa României deveneau acum, tot mai frecvente. După câțiva ani de independență a Basarabiei ele puteau fi auzite în trenuri, la stațiile de autobuse, în alte locuri publice, de parcă o mână nevăzută le-ar fi răspândit după un scenariu anume.
Domnul Lozovanu tăcea, așteptând să-i vină timpul pentru replică.
Nelu Șchiopu însă nu contenea.
„Ce, a fost rău cu comuniștii? Aveați locuri de muncă, salarii și pensii la timp! Dar acum ce aveți? În loc de pensii vă dau caloși! Nu avem lumină în sat! Acum și colhozul vreau să ni-l distrugă… Asta parcă e independență..? La ce bun ne trebuie nouă americani în sat?”
Toate idealurile de libertate și spiritualitate erau blamate de acest om. El găsea pentru loviturile sale cele mai vulnerabile aspecte ale vieții. Lumea într-adevăr nu-și primea salariile și pensiile la timp, lumina se aprindea în sat doar pentru câteva ore pe zi… El știa bine cum să manipuleze opinia publică. Avea o intuiție absolut fenomenală pentru asta.
În zadar a mai așteptat profesorul să i se ofere și lui cuvântul. S-a îndepărtat neobservat de mulțime și s-a pornit spre casă. Dar tocmai atunci din urmă l-a strigat cineva. Apoi se auziseră câteva șuierături. El se opri. Cineva a strigat din mulțime: „Ce n-ai ce spune?!”
S-a întors și-l văzu pe Nelu cu fața radiind de bucurie. Reveni la mulțime care îi făcu drum spre Nelu. Spuse destul de tare ca să fie auzit de cei din jur.
– Eu i-am citit pe Marx și pe Lenin pe când tu și amicii tăi vă fumați țigările cu sovieticii pișând pereții clubului. Voi, comuniștii, meritați să fiți luați și deportați în Siberia, așa cum a procedat tatăl tău cu atâta lume. Voi ați ucis milioane de oameni și ați dat clopotele jos de pe biserici, transformându-le în depozite de otrăvuri. Și acum ascultă-mă atent ce îți spun: Cred că azi a fost pentru ultima oară când ai rostit în public cuvinte urâte la adresa României și a poporului român.

***
După ce a spus asta, profesorul a lăsat mulțimea a plecat. După el lumea l-a părăsit pe Nelu. Mulți se întrebau în sinea lor, ce a avut în vedere profesorul când a spus ultimele cuvinte.
Mai târziu locuitorii din Vâlcele observară că după acea confruntare, Nelu nu mai era atât de sigur pe sine, îngâmfat, ca altă dată. Parcă devenise altul. Umbla tot cu ziarul „Comunistul” în mână, dar nu mai oprea oamenii din drumul lor. Vorbea doar dacă cineva i se adresa la bar, la o sută de grame, dar și atunci parcă nu mai era acel Nelu infatuat. Spusele profesorului se adeveriseră. Nimeni nu l-a mai auzit zicând ceva de rău la adresa țării vecine ori a poporului român. Să se fi schimbat Nelu, comunistul, atât de tare? se întrebau oamenii mirați.
Puțini știu, însă, că în una din nopți Nelu văzuse un vis. Unul de care nu mai avuse niciodată, unul de coșmar.
Se făcea parcă în sat veniseră câteva mașini blindate cu soldați din armata rusă. Nelu și cu prietenii săi comuniști le ieșiră înainte la margine de sat, la primărie să-i întâmpine cu flori, cu pâine, cu sare și vin. Blindatele se opriseră și soldații înarmați până în dinți ieșiră din mașini și se aliniaseră în fața primăriei. Comandantul lor se urcă pe o tanchetă și strigă către toți. „Zdraste, tovarischci!”
Un soldat coborî jos drapelul tricolor punând în locul lui un steag roșu.
„Noi am venit să vă eliberăm de români! a strigat ofițerul. Vom face în sat ZACISTKA! Tu! Tu și tu, arătă ofițerul spre Nelu Șchiopu și prietenii săi, veți merge cu noi prin sat să ne arătați unde locuiesc românii și acei cu pașapoarte românești!”
Soldații mergeau prin mahalale, intrând prin ogrăzi și arestându-i pe cei la care arăta Nelu. Câinii lătrau pe la porți și soldații ii împușcau pe loc. Rupeau porțile, ușile de la case, de la beciuri și găseau numaidecât rumânii ascunși pretutindeni. Făceau percheziții prin case pentru a găsi pașapoartele românești. Cine se împotrivea era împușcat pe loc.
Lumea fu scoasă la marginea satului și lui Nelu i se dăduse un pistol automat.
– Streleai!!! auzi Nelu ordinul sălbatec al ofițerului.
Nelu apăsă pe trăgaci și sătenii săi cădeau în băltoace de sânge.
Apoi ajunseră la școală.
Profesorii ieșiră câte unul. Nelu îi separă pe români de restul grupului.
– Streleai!!! se auzi din nou ordinul ofițerului.
Oamenii cădeau în genunchi, pe spate, și un soldat se apropia de fiecare si – l împușca fără milă. Nelu îndreptă țeava armei spre profesorul de română și apăsă pe trăgaci…
Apoi începură a ieși elevii. Unul câte unul, timizi, la început ieșiră clasele primare și după ei cei mai mărișori.
Nelu tremura. Mâinile nu se supuneau.
– Streleai!!! ii sună în urechi vocea răgușită a ofițerului rus.
De data asta Nelu însă nu se supuse.
– Streleai, suka, streleai!!! Eto je toje ndobitîe rumânschie otprîsky, fascistî!!! („Împușcă!!! Cățea împuțită ce ești!!! Ăștia sunt tot lepădături românești, fasciști !!!)
Arma îi căzu din mâini. Ofițerul se apropie de Nelu, scoase revolverul de la șold pe care îl îndreptă spre capul lui…
Nelu sări din pat. Tremura toată carnea pe el. Se pipăi să vadă dacă e viu. Era ud leoarcă. Vru să strige, să spună ceva dar nu reuși să facă un pas, să scoată un cuvânt…

Advertisements

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s