O glumă absurda la ”Eugen Ionesco”

O glumă absurda la ”Eugen Ionesco”

O zi de vară plină de plictiseală la Chişinău. Sună telefonul. Prietenul meu Marcel: “Ce faci? Trec pe la tine în 10 minute. Este accesibil internetul?”
Marcel este un cîntăreţ la modă printre tinerii autohtoni. Este o vedetă locală şi multe domnişoare se dau în vînt pentru un autograf ori pentru a se afla în compania lui atunci cînd este văzut la unul din barurile ori cluburile nocturne ale capitalei. Uneori trece pe la mine, pentru a afla ultimile ştiri din Cecenia. Era un împătimit al luptei acestui popor împotriva ruşilor. Urmărea cu regularitate site-urile ce reflectau ultimele ştiri din Caucaz şi acest lucru îl făcea original printre puţinele vedete de muzică, teatru ori cinema din ţara noastră mică și independentă.
Marcel mai era celebru şi prin dezordinea-i proverbială ştiută de toţi prietenii lui, lipsa de punctualitate şi promisiuni aruncate la dreapta şi la stînga fără nici un temei. Şi dacă a spus că vine în zece minute, asta însemna că poate să fie aşteptat şi jumate de oră, o oră, două şi, pînă la urmă putea şi să nu vină.
Aşa s-a întâmplat şi de data asta. M-a sunat peste o oră pentru a-mi spune că are o întâlnire cu ”o gagică” la barul teatrului Eugen Ionesco. “Vino şi tu. Va fi mişto! De fapt am două gagici fiindcă mi-a spus că va veni cu o prietenă” Încă o minciună. Asta de fapt însemna că nu are bani şi I-ar prinde bine un companion care l-ar servi cu o cafeluţă, un cognac ori te mai miri ce…
Am ieşit în plictisul străzii. Un amurg de vară fierbinte care te mînă neapărat spre o halbă rece de bere. Edificiul teatrului Ionesco se afla chiar în centru, la cîteva sute de metri de oficiul meu. M-am îndreptat într-acolo, fiind sigur ca Marcel se va „retine” pe undeva, ca de obicei…
Surprinzător dar cîntăreţul stătea singur la o masă şi se chinuia să monteze ceva la un casetofon.
“A-a-a-a! Ceao amigos! Ia loc! Ai ascultat înregistrările de pe ultimul meu album?” Fireşte că nu ascultasem şi habar nu aveam de albumurile lui Marcel. “Ui-te ce, a continuat Marcel fără să mai aştepte vre-un răspuns de la mine. Trebuie să ies în parc. Gagicele mă vor aştepta acolo. Mă duc să le aduc la bar, iar tu poţi să faci comanda şi să asculţi această casetă”. Lăsă casetofonul şi ieşi. Aşa era Marcel. Eram sigur ca nu-l astepta nici o gagica nicăieri, precum nu era si el sigur ca va găsi două numaidecât…
Ascultam cu plăcere înregistrările cu calambururi originale, stilizate, interpretate de Marcel. Era ceva amuzant în vocea-I răguşită a la Celentano, vulgarismele pestriţe semănate pe ici-colo. În tot cazul, erau mult mai bune decât manelele românești, care începură să-și facă loc tot mai mult pe piața Chișinăului.
Peste o jumătate de oră reveni singur – singurel, dar nu părea să fie dezamăgit. Luă loc la masă şi sorbi din cafeaua care reuşise să se răcească deja.
I-am spus că am ascultat caseta şi că m-a amuzat unele cîntece înregistrate pe motivele şlagărelor anilor 80. El mă asculta ca o adevărată vedetă, cum îi era obiceiul, cu indiferentă totala, fiind mai mult preocupat de lumea din jur. Despre „gagici” nici o vorbă. Nici că au venit ori nu, că au să vină ori ba… În sală – lume putină dar selectă (vorba vine), muzică instrumentală și râsete discrete…
La un moment dat în uşă la intrare se arătă figura unui artist vestit al teatrului, Viorel Sorbală. Marcel se aplecă spre mine şi-mi şopti: ”Tu ştii engleza. Te voi prezenta ca pe un englez sosit cu afaceri la Chișinău. Eu îi voi ticlui o istorie iar tu vorbeşte doar englezeşte cu Viorel. El cunoaste puţin această limbă şi va fi bucuros să comunice cu tine…” Nu reuşi însă să termine vorba că de masa noastră se apropie Viorel Sorbală în proprie persoană.
“Hei, Viorel, bon jorno, come stai, ce mai faci!? Ia loc! Stai cu noi puţin. Domnul de alături este englez şi nu ştie nici o boabă româna! Îl chiamă Jon Jois şi sper să mă ajute să înregistrez un album în Marea Britanie!”
În timp ce Marcel îi vorbea, ochii lui Viorel se îndulciră privindu-mă cu interes. Eu mă făceam că ascult caseta… “Întreabă-l ceva, că tu doar vorbeşti engleza, Viorel…” îşi îndemna Marcel prietenul, privind spre tejgheaua barului de parcă ar fi vorbit cu totul despre altceva… “Poate scoatem de la el câteva sute de dolari în seara asta….”
Faţa lui Viorel deveni pe loc încordată. Îmi scoasem telefoanele casetofonuli şi priveam la cei doi reţinîndu-mă cu greu să nu izbucnesc în râs.
“Marcel, te rog nu vorbi aşa în prezenţa unui englez adevărat. Eu desigur pot să vorbesc cu el dar ştii… engleza mea…” replică actorul manierat, care deocamdată mă privea dar nu îndrăznea să rostească nici măcar “Hello”.
În sfîrşit actorul se ridică de la masă şi îmi întinse politicos mîna rostind englezeste pe un ton cît se poate de mieros:
“My name is Viorel!”
“Nice to meet you! I am Jon Jois!” am rostit folosind accentul pronunţat britanic.
Viorel rămase încîntat! Zîmbi fericit de parcă în faţa lui se afla ca prin miracol însuşi prinţul Charles.
“Marcel, el vorbeşte atît de frumos…, rosti în sfîrşit actorul înghiţindu-mă cu ochii săi holbaţi. Ce caută el în Moldova!?”
Marcel îi răspunde cu indiferenţă prefăcută:
“Păi ţi-am spus! A aflat depre mine prin internet şi a venit să mă cunoască. Sper să -mi apară un album la Londra”
Viorel îmi sorbea orice mişcare. Eu închid casetofonul şi eram să spun că “gata, băieţi, gluma s-a epuizat, iar acum să servim cîte o bere”. Nu reuşii să spun însă nimic deoarece Viorel îşi formulă o întrebare găsind în sfîrşit cuvintele în vocabularul său englezesc. “Where are you from? I am from Moldova. Mol-do-va. Do you understand what I say?” (”De unde sunteți? Eu sunt din Moldova. Înțelegeți engleza mea?)
“O! Yes, yes! I perfectlly undestand you. You have a good pronunciation!” (Desigur! Înțeleg perfect de bine ce zici. Ai o pronunțare englezească bună!) Rosteam cuvintele rar, răspicat să-I creez iluzia unei înţelegeri sută la sută a ”comunicării” noastre. ”I am from South Africa…” (Sunt din Africa de Sud…”) Ticluisem o poveste simplă că sunt din Africa de Sud şi că sunt în Moldova pentru a implementa un proiect cultural. Am mai spus că am auzit de Marcel Aleodorou şi că am dorit mult să-l cunosc, si că-mi plac “enormeos” de mult cîntecele acestui artist de valoare.
Viorel bătu din palme exclamînd: “Oh! Marcel is a very nice and good artist!” (”O, Marcel e un artist bun si o persoană frumoasă!”)
„Ce-a spus el Viorel despre mine?” se interesă Marcel.
„Băi, el spune că eşti un artist mare şi că-I plac tare mult cîntecele tale…”
„Ia întreabă-l dacă nu pune cîte vre-o sută de grame de cognac tot aşa de bun ca şi cîntecele mele?”
Viorel iar îşi etală manierele de om educat şi exclamă:
“Cum se poate Marcel!? Las că pun eu cîte două sute că nu în fiecare zi văd câte un Englez!”
Eu îmi continuam rolul, înţelegînd aluzia lui Marcel. Am scos o bancnotă de cinci sute de lei la care Viorel privi cu o oarecare genă. Marcel văzînd banii exclamă:
“Ţi-am spus că ăsta e plin de bani!? Las că pune el, că are bre de unde!”
“Cognac?” – întrebai prietenii.
“Two, Two fifty” rosti Viorel folosindu-şi degetele şi toată măiestria actoricească pentru a mă face să înţeleg că asta ar însemna două coneacuri a câte cincizeci de grame.
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre bar. Actorul mă urmă printre mese. “Mă duc să traduc la bar, Marcel, că el doar nu ştie româna!”
Barmanul de la care cu puţin timp în urmă luasem cafea, vorbindu-I fireşte româneşte, mă întrebă ce doresc. Dar tocmai în clipa cînd să rostesc comanda, s-a apropiat şi Viorel de tejghea. Am rosti într-o română intenţionat stîlcită doar doua cuvinte: “ Triei Cognac” Viorel privea uimit la buzele mele. Privirea lui se îndreptă brusc spre barman şi actorul rosti: “Cîte cincizeci de grame, va rog!”
Bucuros nevoie mare că m-a ajutat în felul acesta, nu ezită totuşi să mă întrebe la întoarcerea spre masă de unde cunosc româna: “You speak romanian! De unde… speak româna?”
„Marcel, el ştie puţin româneşte… Dar ta-a-re, tare puţin. Cam tot aşa cum ştiu şi eu engleza”, rosti ecsaltat actorul.
Am intervenit în engleză explicîndu-I cu fineţe că soţia mea este din Moldova. “My wife is from Strășeni district” am spus. „She is a romanian teacher…”
Actorul mai nu leşină. Nu înzadar se spune că Moldova e mică. “Şi eu, şi eu… I am from Strășeni!” exclamă în sfîrşit. Mă amuzau la nebunie aceste exclamaţii ca pe scena de teatru.
“Măi Marcel, ce om! Ce om bun e acest englez! Ce noroc ai, măi Marcel, că ai așa un prieten…! Dă-mi voie să-I arăt teatrul nostru. Sunt sigur că o să ne înţeleagă în ce situaţie suntem…”
Cântărețul sorbea liniştit din cognac şi răspundea plictisit: “Du-te şi-I arată tot ce vrei. Poate va investi ceva şi în acest teatru care, mi se pare, nici scenă ca lumea nu are…. Că ăştia din Anglia, ori de unde mai sunt ei, atîta şi aşteaptă – să bage banii undeva”.
Viorel mă apucă de braţ şi mă conduse în sala de teatru unde de atîtea ori venisem la spectacole. Actorul îmi povestea, în engleza lui, frecandu-si mâinile, că situaţia teatrului este destul de precară, că actorii sunt săraci şi nu au decât un salariu de-ri-zo-riu, că trupa e gata să se destrame şi că tare ar mai prinde bine un turneu în Marea Britanie sau chiar si chiar și în Africa…
Eu devenii foarte „serios” și uitasem pentru o clipă de rolul ce mi-a fost încredințat. Aflam lucruri interesante, despre care habar nu aveam si despre care nu se scria prin presa noastra.
Am ieşit din sală simţindu-mă în pielea unui clown care arde de nerăbdae să iasă din rol imediat aflîndu-se după culisele rampei. Îmi părea sincer rău că am acceptat această glumă.
Reveniţi la masă Marcel îl întrebă pe Viorel: “Ei, ce a zis capitalistul? Vă ia şi pe voi la Londra ori nu?”
Actorul era în al şaptelea cer. Marcel nu încetinea să-l tachineze: “Fă-I bre cunoştinţă cu vre-o gagică de-a voastră, da sa fie asa, teatrala, frumoasă să fie…”
Actorul mă privi cu interes: “Woman?” Arătă la piept imporovizînd contururile sînilor de femeie. “Este, acuş, este una…”
În curînd la masa noastră apăru o doamnă elegantă şi actorul mi-o prezenta. În engleză, fireşte: “She is Maria, she is actrice…”
Am recunoscut-o pe actrița Teatrului Naţional “Mihai Eminescu”, pe doamna Ileana Tudoareanca. Doamne, mi-am zis, cum să fac să ies cu cinste din acest rol stupid.
“Păcat că nu vorbesc engleza…”, rosti dulce doamna actriiţă, oftînd usor, usor… „Ce tip încîntător!”
Se uita în ochii mei cu acea inconfundabila privire cocheta pe care doar o actriță o poate improviza.
„Întrebați-l dacă pot să-l invit la un dans…”
“She is … do you dance?” (Ea este… dar dumneavoastră dansați?) încerca să se descurce actorul.
“O, yes! With pleasure…” (Cu plăcere!)
A urmat un blus în timpul căruia actriţa s-a strîns ca o lipitoare la pieptul meu şoptimdu-mi din cand in cand la ureche ceva…
Reveniţi la masă, Marcel şi-a întrebat prietenul: “Viorel, dar dacă el află că Maria e soţia tă? Nu-ti pare rău că o dai atît de uşor?”
Viorel şi Maria priveau atent în direcţia mea. “Taci Marcel, nu e momentul, nu e momentul… totul de doar un joc, un simplu joc… “ rostea cu o voce uitată actorul.
Marcel atunci izbucni în rîs: “Ia întrebaţi-l pe blegul ăsta de englez dacă nu ştie de un oarecare Gheorghe Puiu, fost militar în armata sovietică, căruia îi zburau gloanţele pe lângă urechi când se ducea târându-se la veceu!?”
Marcel se referea la mine! La un episod din armată pe care i-l povesteam de fiecare data pentru a-l amuza.
Familia Sorbală rămase nedumirită la această isbucnire neaşteptată a lui Marcel.
“Ce a spus Marcel” am întrebat în engleză.
“No, no… El a pomenit despre un soldat… A solder, soviet solder…”
Nu am rezistat şi am izbucnit în rîs chiar îm momentul cînd duceam paharul de cognac la gură. “Gata! Gata”, am exclamat în română. Nu mai continuăm. Îmi cer scuze, doamnă, mii de scuze, domnule, dar nu sunt şi nu am fost și nu voi fi nici odată englez. Eu sunt Gheorghe Puiu…” Îmi ştergem lacrimile care mă podidiră din cauza rîsului.
Actorii mă priveu trăsniţi. Se uitau derutați, în tăcere când la mine, când la Marcel. Era atâta dezamăgire in privirile lor…
Doamna actriță se ridică de la masă şi plecă fără să zică un cuvânt de adio.
Viorel Sorbală îşi reveni şi întrebă:
“Dar cine, cine sunteţi, dacă nu e secret. Vorbiţi atât de bine engleza…”
Ochii și vocea actorului cereau cu disperare continuarea spectacolului. Era ca și o invitație la bis, după căderea cortinei. Jocul absurd continuă în incinta teatrului absurdului…
”Sunt un simplu fermier moldovean, un sătean, care vine uneori şi prin capitală. Sunt crescător de vite şi-mi plac spectacolele teatrului “Eugen Ionesco”. Am şi un ziar al meu. Se numeşte “Agri – cultura teatrală”. Nu demult am revenit dintr-o deplasare din Europa Occidentală…
Viorel se ridică încet de la masă… Vorbele mele erau pentru el un amalgam de absurdități, deși ele exprimau purul adevăr.
“Totuşi sper să… ne mai vedem… Trebuie să plec… Îmi pare rău”
Vroiam să-l opresc, să-l asigur că i-am spus purul adevăr, dar actorul se grăbi să plece…
Şi mie mi-a părut sincer rău de această glumă. Ori de cîte ori îl văd pe Viorel Sorbală, acesta mă salută, fără să se apropie, cu o ușoară, abia sesizabilă închinare a capului…
Această istorioară mai poate fi și azi auzită prin barurile Chișinăului. Cineva mi-a spus că a auzit-o de la cântărețul Marcel Aleodorou. Desigur ca ea este de fiecare dată înfrumusețată si reinventată sută la sută…

Advertisements

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language) and tagged . Bookmark the permalink.

6 Responses to O glumă absurda la ”Eugen Ionesco”

  1. Ricky Ardezianu says:

    Super!!!:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s