Portretul (nuvela)

 

Când s-a destrămat Uniunea Sovietică scârțiind din încheieturi, în fostele republici a început un haos nemaipomenit. Furtul – instinctul de bază al cetăţenilor sovietici – a căpătat asemenea proporţii, încât în scurt timp în multe state noi numite independente peste noapte, mai că nu mai rămăsese nimic de furat. Se fura totul: autoturisme de serviciu, bunuri imobiliare, ferme şi tractoare, biblioteci, paşapoarte, apartenenţe naţionale, teritorii, râuri şi iazuri, magazine, recolte, idei, avioane, ştampile, telefoane şi chiar nasturi… Da, cunosc un individ care a devenit businessman prosper după ce a furat tot depozitul de nasturi, toate stocurile, ca apoi, acele sute de milioane de năsturei, mai mari şi mai mici, de toate culorile să-i aducă un venit fabulos.

Totul pe ce se putea pune mâna era numaidecât furat. Furau toţi – politicienii, liderii şi membrii numeroaselor partide, majorităţile şi minorităţile naţionale, ţăranii şi scriitorii, preşedinţii şi măturătorii, medicii, grănicerii, vameşii. În Moldova chiar şi învăţători erau nevoiţi să fure (să fie în rând cu lumea), iar profesorii universitari au pus taxe individuale pentru examene şi colocvii, pentru absenţe şi teme neînţelese. Pericolul cel mare al viitorului stat moldovenesc era că apărea o nouă naţiune, una de hoţi.

Un studiu arăta că aici sunt cei mai mulţi hoţi pe cap de locuitor, cea mai coruptă justiţie, cei mai corupţi poliţişti. Nu în zadar acest stat pretenţios mai are o denumire neoficială în rândul cetăţenilor săi – stat corupt, iar politica lui se zice că e plămădită de mâini murdare. Ar fi incredibil ca măcar un cetăţean al acestei mici ţărişoare sin Sud – Estul Europei să nu fi furat măcar ceva, cel puţin o singură dată de la independenţă încoace.

Cunosc însă un individ, care afirmă că nu a furat mai nimic atunci când se putea fura nestingherit. „Mai nimic”, înseamnă, de fapt, că acest cetăţean a furat şi el ceva. De altfel ce ar însemna acest mai nimic spus aşa, cu sfială parcă? Dar ce anume, ce putea fura un mic funcţionar din statele auxiliare ale Fostului Comitet Central al Partidului Comunist al Moldovei? Căci prietenul meu Mircea Păun lucra pe timpuri tocmai la cancelaria acestui partid. Când luam vorba despre ceea ce a furat din incinta CC – ului, Mircea răspundea evaziv, că acela nici nu poate fi calificat drept furt, că de fapt era un obiect, la care nici măcar că se uita cineva, dar mite să-l şi fure! L-a luat aşa, din cauza că nu-l lua nimeni…

Dacă nu l-aş cunoaşte pe Mircea, aş fi crezut această poveste despre „obiectul nevinovat” care „nu valorează mai nimic” etc. El însă nu e un om al nimicului, iar dacă trebuie, poate stoarce bani chiar şi din nimic. Cumpără şi vinde, apoi iar cumpără şi dă în chirie, închiriază la rândul său, merge la ţară, vine la oraş, face economii şi totdeauna are o bani. Nu putea deci Mircea să pună mâna pe ceva fără valoare, aşa din curiozitate, să ia ceea ce nu era de nici o folosinţă… De fapt adevărul e puţin altul.

Atunci când toţi colegii furau maşini de scris, calculatoare ori limuzine, mese şi scaune, motoare şi generatoare electrice, Mircea, în ultima zi de serviciu, stătea cu mâinile în buzunare la masa sa, luându-și în gând rămas bun de la un loc călduţ, de la colegii zăpăciţi, de la vederile de peste fereastră… În fine îşi lua rămas bun de la Uniunea Sovietică şi savura din plin acest moment istoric. Tocmai în acele clipe nostalgice, pe care le trăieşte un om copt la minte, îşi aruncă o ultimă privire pe pereţii din cabinet. Unicul obiect neatins de schimbările furtunoase ale timpurilor revoluţionare, era portretul lui Lenin. Privirea lui senină fixată pe Mircea, părea de data aceasta parcă… o dojană, un reproş, o notă de tristeţe pe care nu o sesizase mai înainte.

Rama portretului era o ornamentată în lemn de nuc, voluminoasă, grea, cu un perimetru de un metru pe unul şi jumătate. Mircea se lumină la faţă şi dacă Lenin ar fi avut un pic de sensibilitate, ar fi notat ceva şmecheresc în ochii companionului său. Mircea se apropie de portret şi începu a-l mângâia cu aducere aminte. După ce atinse chelia şi umărul lui Ilici, şopti încet şi rar: „Te voi salva amice, iar tu mă vei răsplăti cumva…”

Când ieşi cu portretul în braţe spre bulevardul central, oamenii îl priveau cu suspiciune. Monumentul lui Lenin tocmai fusese scos de o macara de pe piaţa centrală a oraşului şi dus într-o direcţie necunoscută. „Unde duce ăsta portretul?” se întreba lumea nedumirită, văzând un om scund, care căra în grabă cu sine pe marele conducător al proletariatului internaţional. „L-o fi ducând la gunoi” replica imediat altul.

Mircea a adus portretul acasă. L-a pus cu grijă mare în garaj, mai la dos, după o poliţă cu scule. L-a acoperit cu o pânză roşie de catifea, fără ca să ştie imediat cum s-ar putea să aibă un câștig din această picătură de artă socialistă.

Ideea, însă a venit de la sine, aşa cum vine pe neprins de veste un nor de ploaie, la care ridici capul doar când te ating primii stropi. Vecinul lui Mircea, un director de fabrică care izbutise să-şi menţină postul şi cu comuniştii şi cu democraţii, îl întrebă în una din zile, aşa la un pahar de vorbă: „Bă Mircea, tu ai şoareci în garajul tău? Că ui-te eu nu pot ţine nimic acolo din cauza lor. Mi-au ros şi cauciucurile de la maşină. I-am otrăvit, dar tot degeaba”. Mircea, care nu prea ţinea cine ştie ce lucruri în garaj a răspuns că nu are şoareci. „Da ce le-ai făcut, măi Mircea de nu-i mai ai, că eu am încercat toate metodele, toate sfaturile, da ei se ţin de mine şi se ţin încât mi se pare că am mai mulţi decât aveam”.

Aici lui Mircea îi veni în minte planul genial. Aşa, la început ca o vagă idee, dar treptat idea deveni atât de clară încât aproape că o exclamă: „Măi vecine, şoarecii de la mine au trecut la tine! Am eu o metodă, că rămâi fără nici un rozător în doar câteva zile”. Curiozitatea vecinului mai că nu avea margini. Se plecă după un timp de tăcere la urechea lui Mircea şi-l rugă: „Spune-mi şi mie ce le-ai făcut. Te rog, că nu-ţi rămân dator…” Aici Mircea se ridică, îşi frecă un timp palmele, încreţi fruntea, apoi o descreţi, îşi privi pe sub sprâncene vecinul şi într-un sfârșit îl invită în garaj: „Ui-te îţi arăt doar ţie, dar să nu spui nimănui, că se vor supăra alţi vecini, dacă vor şti ce am făcut cu şoarecii…” şopti Mircea a mare taină.

Se apropiară de portretul acoperit cu pânza roşie de catifea. Mircea întrebă solemn: „Ştii ce am aici, sub această pânză?” Vecinul curios vru să ferească pânza, dar Mircea îi opri mână. După o pauză teatrală, expresivă în care directorul de fabrică părea că va plesni de curiozitate, Mircea rosti pe un ton grav, insolit: “Tocmai datorită acestui lucru nu am nici un şoricel. Au fugit cu toţii. Chiar şi cei mai mici. Nici nu mai intră. Ui-te, vezi vre-o unul?” Vecinul privi prin semiîntunericul din jur şi, fireşte, nu văzu nici un şoarece. „Măi, începu şi el timid… dar tu nici miros de şoarece nu ai! Şi ce-i sub pânza asta?” Mircea, cu o mişcare lentă, descoperi portretul. Lenin îi privea curăţel, fără nici un firicel de colb pe faţă. „Asta e taina mea! Să ştii că de când l-am adus, au fugit toţi ca unul. La început am crezut că au murit. Dar se vede că acest portret bagă spaima în ei de o iau la fugă încotro îi năpădeşte”

Vecinul părea că muţise… Ca să vezi, ce simplu e…! „Măi Mircea, ce-ai zice să-mi împrumuţi şi mie portretul pe o zi – două, că nu-ţi rămân dator?”

“Ei, vecine, dacă ţi-l dau… şi dacă şoarecii încep a alerga la mine înapoi? Dar dacă chiar vrei şi vrei… Ui-te un fost coleg de serviciu (Mircea o făcea pe filozoful), l-a împrumutat de la mine pe două zile… L-a costat ce-i drept o sută de lei, dar a rămas fără şoareci. Noi însă suntem vecini şi de asta ți-l dau mai ieftin. Îmi plăteşti optzeci de lei şi îţi dau portretul pe două zile”.

„Batem palma, măi Mircea!”

Chiar în acea seară vecinul luă portretul, îl duse cu grijă în garajul său, alergă apoi în casă şi veni cu un ulcior de vin, plăcinte şi optzeci de lei noi – nouţi. Mircea luă banii şi după primul ulcior, apăru al doilea…”

Trecură două zile. Vecinul părea supărat. În a treia seară îl salută pe Mircea printre dinţi şi-i spuse: „M-ai dus de nas. Nu mai fug şoarecii… Dar fie, să rămână povestea asta între noi” Îi restitui portretul, pe care Mircea l-a pus cu grijă la locul vechi.

***

Nu zăbavă vreme că vecinul îl provocă la rândul său pe alt vecin, un rus beţiv, care umbla şi mătura prin ogrăzi pentru un pahar de vodcă. Îl chema Valera. Vecinii îi spuneau însă „Balera -Jidanul”, fiindcă nasul lui Valera era umflat de beţiile interminabile, iar buzele îi atârnau roşii şi umede. Pe acest Balera îl mâncau şoarecii şi-n casă. Soţia lui se plângea mereu că nu mai poate trăi din cauza şoarecilor. Pentru a întreţine o pisică nu aveau bani, iar capcanele, înşirate prin casă, erau înconjurate cu abilitate de aceşti paraziţi patrupezi. Dacă se întâmpla totuşi ca un şoricel să rămână viu după ce era prins în capcană, Valera îl scotea cu mare grijă, îi împletea coada cu o bucată subţire de sârmă şi-i dădea drumul prin odăi pentru a-i speria pe ceilalţi semeni. Privea apoi mulţumit de invenţia sa şi repeta la nesfârșit “tvoiu mati..”

Auzind că Mircea a scăpat de şoareci, soţia îl tot bătea la cap pe acest Valera: „Du-te, omule şi împrumută portretul, că suntem vecini, şi poate ţi-l va da mai ieftin decât altora! Măcar atâta treabă fă şi tu la casa asta…”

Valera însă, zgârcit ca tot beţivul, hotărî să-l caute pe Lenin în altă parte. Întreba pe la şcolile din apropiere dacă nu a rămas pe undeva vre-un portret uitat, scotocea prin subsoluri, se furişa prin cancelarii… În sfârșit găsi unul! O dirigintă sensibilă, de la şcoala rusă din apropiere îi dădu portretul clasei, unul mic, şi cam vechi. Ceremonia de înmânare avu loc în faţa elevilor, într-o atmosferă solemnă.

Valera aduse portretul direct în garaj. Apoi s-a dus cu el în casă, apoi iar în garaj. După câteva zile însă şoarecii, din câți erau, parcă tot mai mulţi se făceau.

Într-o seară, pe amurgite, tocmai când Valera, ferit de ochii vecinilor, trecea prin curte cu portretul, dădu nas în nas cu Mircea. „Ce faci Valera cu portretul ăsta aşa de răblăgit? Nu cumva ai şoareci? Şi vrei să scapi de ei cu o asemenea creatură veche şi mică? Măi că prost mai ești!”

L-a invitat în garajul său şi i-a descoperit portretul pictat pe pânză, în ulei. O ramă cum nu mai văzuse niciodată… „Ăsta, da portret”, gândi Valera, făcându-i-se parcă ruşine de ceea ce ţinea el în mână… Mircea nu-l lăsa în pace: „Fii atent. Al meu e original pictat pe pânză, pus în ramă… Ui-te ce privire are… Cum să nu te temi de el? Au mai încercat şi alţii să găsească alte portrete dar degeaba. Se vede că acesta are ceva specific în el…”

Vlara se întoarse brusc spre vecin şi-l întrebă scurt: „Cât vrei! (“Scolico hoceşi!?”) Cât să-ţi dau să mi-l împrumuţi pe două zile?”

„Ei, Valera, ca la vecin, ca la un bun vecin şi prieten, în numele prieteniei dintre popoarele noastre, (îi plăcea lui Mircea să o facă pe filozoful!) ţi-l împrumut cu cincizeci de lei pe zi”

Valera ezită cît ezită, şi, fără să spună un cuvânt, ieşi.

Trecură două zile. Valera nu lua vorba de portret. Părea necăjit şi evita întâlnirile cu Mircea. A treia zi însă, de dimineaţă, bătu la uşa vecinului: „Ui-te ce, mi-l dai pe Lenin pentru o zi, doar pentru una singură pentru cincizeci de lei. Poftim banii”.

Luă portretul şi-l duse în casă. Valera privea la portret ameţit, iar ochii lui Lenin păreau că într-adevăr sunt vii. Valera simţi o mare gelozie că acest Lenin măreţ şi parcă “veşnic viu” nu-I aparţine. Îl podidiră lacrimile pe care le şterse în grabă cu mâneca. În inima lui se înfiripă acuta dorinţă de a avea propriul Portret şi dorinţa asta era acum mult mai mare decât, simpla dorință de a scăpa de şoareci…

Peste o oră împachetă portretul şi ieşi cu el în stradă. Merse două cartiere şi se opri în faţa atelierului de artă de pe strada Kogălniceanu, unul vechi pe a cărui uşă de la intrare atârna acum un anunţ prăfuit – „Asociaţia pictorilor independenţi”.

Pictorii priveau curioşi când la portret, când la straniul rus care dădu buzna la ei, şi era gata să le plătească (cât nu face!) pentru o copie exactă a lui Ilici. O copie care trebuia realizată azi (neapărat azi!). “Şi de ce oare se grăbesc oamenii ăştia aşa de tare?” – strângeau pictorii din umeri, apucându-se de treabă…

***

            Ei, bine! Dar ce face Mircea azi, te întrebi probabil şi tu, dragă cititorule, precum m-au întrebat mai mulţi, auzind această istorie. El a revenit în Parlament, în aceeaşi clădire, unde a fost odată Comitetul Central, în acelaşi cabinet şi la aceeaşi funcţie.

            A adus de acasă portretul şi l-a atârnat pe perete, chiar de-asupra fotoliului său. Vine în fiecare dimineaţă la serviciu şi – I dă numaidecât din ochi lui Lenin, în semn de bună prietenie şi tovărăşie. Când intră cineva la el, Mircea se ridică vioi de sub portret şi întinde mâna zâmbind senin şi fericit, ca un american. Secretul tinereţii sale îl explică simplu, arătând cu mâna spre Lenin: “Ştiţi, El mă face aşa! Are o putere magică şi parcă te înrâureşte. E un adevărat izvor di sănătate și alină necazurile și plictiseala…”

Advertisements

About Tofan Gheorghe

I was born in Moldova. Have my degree in human communication. Love reading, writing, watercolor. I live and work in Dublin, Ireland.
This entry was posted in Short stories (romanian language). Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s